Română (România)English (United Kingdom)Italian - ItalyFrench (Fr)Nederlands - nl-NL

Facebook

Vizitatori

434986
AstaziAstazi214
IeriIeri349
Saptamana aceastaSaptamana aceasta214
Luna aceastaLuna aceasta7743
TotalTotal434986
23.20.120.3
?
?
UNKNOWN
Vizitatori 57

This page uses the IP-to-Country Database provided by WebHosting.Info (http://www.webhosting.info), available from http://ip-to-country.webhosting.info

La stână cu Ciobănescul Românesc Carpatin (VI) PDF Imprimare Email
Evaluare utilizator: / 15
Cel mai slabCel mai bun 

La stână cu Ciobănescul Românesc Carpatin (VI)
Editia: 198 (1059) din 2008-08-18
Autor: Vasile Iclenzan

carpatin la stana la oi

Ciobănescul Românesc Carpatin este în primul rând un câine utilitar, un câine de pază şi apărare, selecţionat de-a lungul timpului pe baza aptitudinilor sale de a însoţi turma şi de a o păzi pînă la ultima suflare.

La stână se poate întâlni o mare varietate de câini care nu fac parte dintr-o rasă anume, numiţi „câini de oi”, faţă de care Ciobănescul Carpatin se deosebeşte clar din punct de vedere al aspectului, dar, şi al modului de a acţiona în teren, în lupta cu sălbătăciunile. În cele ce urmează mă voi referi la această atitudine, la calităţile şi aptitudinile carpatinului, care au făcut posibilă supravieţuirea lui pînă în zilele noastre.
Vigilenţa, tenacitatea, agerimea simţurilor, capacitatea de efort susţinut, devotamentul şi hotărîrea acestor câini le-am putut constata pe propria-mi piele în verile anilor 1988 şi 1989, când am vărat oile în Munţii Rodnei. La acea perioadă eram, de ani buni, implicat în selecţia carpatinului şi doream să verific calităţile acestor câini în munte, să văd dacă într-adevăr fac faţă cu succes fiarelor pădurii, să văd „cum merg la lup şi urs”. Aşa că mi-am luat oi şi împreună cu câţiva prieteni din Bistriţa, care aveau la rândul lor oi, am format o turmă de 350-400 de mioare, pe care am hotărît să le „vărăm” la poalele Ineului. Cei care cunosc locurile îşi dau seama ce pericol reprezintă lupul şi ursul în zona respectivă. Ciobani aveam doi, şi un „strungaş” care urma să meargă cu „sterpele”.
Baciul stânei era tetea Iustin, un om simplu şi cumpătat, de la care aveai multe de învăţat doar privindu-l. El lua deciziile importante, având experienţă în oierit, după cum spunea el singur: „Am 20 de veri la oi”. În munte am urcat cu 6 câini: Iancu, Cindrel, Fraguş, Ambruş (Arţar), Aluna şi Doina. Doina avea căţei mici, aportul ei fiind mai puţin hotărîtor, neputând însoţi turma în permanenţă. Baciul Iustin ne zicea: „În munte, dacă nu ai câini hotărâţi, toamna cobori sărac”. Mai mult, pe drumul de urcuş, ne întâlneam cu diferiţi localnici, care cunoşteau foarte bine pericolele din zonă. Se uitau la oi, la câini noştri suri, şi toţi ne spuneau acelaşi lucru: „aveţi prea puţini câini, iar la toamnă veţi coborî doar cu botele şi talăngile (clopotele)”. Aceste vorbe ne-au dat serios de gândit, dar loc de întors nu mai era. Aşa că am mers înainte şi am ajuns, în acea zonă, ruptă parcă dintr-o altă lume, cu un peisaj unic, cu iarbă de un verde crud, sănătos, ici colo pâlcuri de omăt ce se pot vedea şi în luna iulie, contrastând cu roşul sângeriu al rododendronului. Tufe de afine, întinderi de şnepeni şi ienupăr, având parcă forma unor lacuri de un verde argintiu, din care ţâşneau stâncile golaşe ale Ineului. Ne-am instalat pe o parte a pârâului „Cobăşelul”, ce brăzda în două versantul. Acest pârâu delimita păşunea noastră de a altor oieri ce veniseră din Poiana Ilvei, o localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud. Ei îşi vărau oile în fiecare an acolo.

Acest ţinut de basm nu prevestea urgia ce avea să se abată. Ursul a venit şi ne-a încercat. Atunci am avut ocazia să văd aceşti minunaţi carpatini în acţiune. Îi vedeai cum îşi ridică botul în vânt, trag aerul cu iz de sălbăticiune pe nas şi pleacă în întâmpinarea ursului. Aici se deosebesc carpatinii de alţi câini „de oi”! Simt ursul de la distanţă şi pleacă înaintea lui, nelăsându-l să se apropie de oi. Dacă apucă să intre ursul în stână, acesta acţionează cu acea ferocitate impusă de foame, de disperarea supravieţuirii. Când se simte încolţit se dezlănţuie cu o furie de neimaginat, aruncă cu ce îi vine la mână, cu porţile de la staul, cu bolovani, chiar şi cu oaia prinsă, sau pur şi simplu vine spre tine şi rişti să te omoare. De aceea este important ca aceşti câini să-l ia „în nas” de la distanţă şi să acţioneze în echipă. Un singur câine nu poate îndepărta un urs, dar 2-3 câini, hotărâţi şi agili, îl înconjoară şi îl atacă pe rând de la spate. Carpatinii acţioneză cu un curaj deosebit şi cu dârzenie rară în această echipă de adevăraţi profesionişti. Nu e loc pentru indivizi slabi, fricoşi, greoi ori leneşi, iar o singură greşeală se plăteşte scump. Când ursul se întoarce către un câine, celălalt îl prinde. Îl hărţuiesc aşa, pînă când ursul disperat cedează şi pleacă, urmând să încerce mai târziu. În acea vară, la izvoarele „Cobăşelului”, câini şi oameni am fost testaţi, supuşi atacurilor repetate ale urşilor, de câteva ori pe noapte. Cel mai destoinic, mai rezistent avea să câştige. Câinii îşi făcuseră treaba de fiecare dată, dar epuizarea fizică a oamenilor era inevitabilă. Tetea Iustin a avut un moment când era cât pe ce să cedeze: „Nu mai pot. Noaptea tre să dau curaj la câini, ziua să fac în stână, îs la capătul puterilor.” Dar nici ursul nu încearcă la nesfârşit acolo unde vede că nu are sorţi de izbândă şi după 2 săptămâni de chin, ne-a lăsat în pace, îndreptându-şi atenţia către vecinii noştri de peste pârâu.
În decursul verii am avut parte şi de vizita unor haite de lupi, care se întâmplase să urce la acele înălţimi. Modul de a acţiona al lupilor este diferit faţă de cel al ursului, iar paguba pe care o fac la un singur atac, este mult mai mare. Dacă ursul se mulţumeşte cu una sau 2 oi, lupii în schimb omoară tot ce mişcă, ucid cu sălbăticie o oaie şi imediat trec la alta şi alta, chiar dacă nu le vor putea mânca, le ucid pe toate. De aceea este foarte importantă capacitatea carpatinului de a împiedica apropierea lupilor de stână, de oi. Mai mult lupii adoptă o strategie: unul vine cu ”minciuna”, adică atacă şi se retrage cu intenţia de a atrage câinii după el pentru ca restul haitei să poată acţiona în voie. Tactica lupiilor funcţionează poate la câinii tineri, plini de avînt, dar neexperimentaţi. Însă carpatinii noştrii îşi ştiau lecţia! Nasul lor bun nu a putut fi păcălit şi câinii s-au împărţit în câte părţi erau lupii şi nu le-au permis să acţioneze. Am văzut câinii noştri bătând chiar şi în 3 părţi diferite. După acele prime săptămâni foarte grele, vara a fost în rest tihnită pentru baciul Iustin. Mai lătrau câinii, dar deja după lătratul lor ştiai dacă este pericol sau nu, dacă bat la urs, lup sau la altceva. Când îl vizitam din când în când şi-l întrebam dacă a mai umblat „bidigania”, îmi răspundea cu tâlc: „Când străjerii sunt destoinici în cetate este linişte”. Aceste vorbe spuneau totul. Bravii noştri câini, şase la număr, dar carpatini, se dovediseră nu prea puţini, şi destoinici. Aveau să fie cunoscuţi şi admiraţi de către ciobanii din zonă: “Aştia-s surii, ăştia-s câni între câni”!

Vasile Iclenzan,
vicepreşedinte chinotehnic al Carpatin Club România

Ultima actualizare în Luni, 15 August 2011 15:17