Română (România)English (United Kingdom)Italian - ItalyFrench (Fr)Nederlands - nl-NL

Facebook

Vizitatori

400729
AstaziAstazi74
IeriIeri165
Saptamana aceastaSaptamana aceasta707
Luna aceastaLuna aceasta5635
TotalTotal400729
54.196.107.247
US
UNITED STATES
US
Vizitatori 56

This page uses the IP-to-Country Database provided by WebHosting.Info (http://www.webhosting.info), available from http://ip-to-country.webhosting.info

Ciobănescul românesc carpatin - străjer de nădejde(VII) PDF Imprimare Email
Evaluare utilizator: / 12
Cel mai slabCel mai bun 

Ciobănescul românesc carpatin - străjer de nădejde(VII)
Editia: 208 (1069) din 2008-09-01
Autor: Vasile Iclenzan

carpatin lupta cu ursul

Orice prădător, fie lup ori urs, dacă vede că atacurile repetate nu au sorţi de izbândă la o anumită stână, straşnic fiind păzită de câini, se orientează spre alte turme. Acolo unde găseşte pază slabă, pradă revine mereu făcând pagube insemnate oierilor.După cele două săptămâni de atacuri zilnice eşuate, ursul şi-a îndreptat toată atenţia spre vecinii noştrii „Poienarii”. Aceştia aveau o turmă numeroasă, oi ale comunei Poiana Ilvei, localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud, pe care le vărau an de an în acea zonă. Stâna lor era aşezată mai înspre izvorul Cobăşelului, pârâu ce ne despărţea păşunile, într-un loc mai îngrămădit, să-i spun, mai strâmt. Aveau o stână solidă, din bârne de lemn şi o rânduială ce se dorea a fi permanentă. Zic „se dorea” pentru că lucrurile sau dovedit altfel.

Turma lor de oi era însoţită aşa cum este firesc, de câini ciobăneşti. Aveau 15 sau 16 câini, de diferite mărimi şi culori. Aceşti câini nu aparţineau unei rase, ci pur şi simplu au fost trimişi în munte de către proprietarii oilor. Gospodarul, dacă şi-a trimis oile la vărat şi-a trimis şi câinele de acasă ca să fie cu oile, iar ciobanii şi-au luat cu ei, câinii din ogradă, ca să mănînce zerul de la stână şi nu mâncarea de acasă. Numărul mare de câini îi îndreptăţeau să spere, să creadă că stâna va fi bine păzită! Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din munte.
Ursul a atacat. De la stâna noastră auzeam strigătele ciobanilor, specifice atunci când îi vizitează „bidigania”. Vedeam cum ciobanii aprind făclii în noapte şi le aruncă pe păşune, înspre fiară. Câinii lor lătrau, dar cine ştia, putea să sesizeze faptul că acel lătrat era al unui câine mai puţin curajos şi aflat în retragere. Tetea Iustin zicea: „Auzî-i cum bat, scîncit. Să cântă, nu-s hotărîţi. Bat în stână. Nu s-o dus la el, să-l ieie de departe. Iară le strâcă...” Aşa a şi a fost. Dimineaţă, „Poienarii” au confirmat paguba produsă de urs. Foamea ursului şi frustrarea acumulată s-au dovedit biruitoare în faţa câinilor mulţi, dar mai puţin determinaţi, mai puţin hotărîţi. Iar ursul biruitor, avea să se întoarcă, noapte de noapte, iar şi iar, aducându-i la disperare pe vecinii noştrii.
Câinii lor ciobăneşti (pot să-i numesc ciobăneşti pentru că făceau paza turmei) sesizau prădătorul, lătrau la el, dar din păcate doar atât. Păzeau turma, dar nu o apărau. Nu erau compleţi! În atitudine şi caracter constă diferenţa între carpatinii noştri şi acei câini de oi. Câinii vecinilor, lătrau la urs, dar nu mergeau în întâmpinarea lui şi nici nu prindeau de el. Aveau şi „Poienarii” un câine mai tărcat, care ar fi mers la urs, dar fără sprijinul altor câini nu avea nicio şansă. Câinii lor nu au dat dovadă de acel curaj, nebunesc aproape, de acea hotărâre specifică carpatinilor. Spiritul lor de conservare le dicta să nu se expună, să stea departe de pericol. Simţeau că acel urs înseamnă moartea pentru ei. Aşa că ursul, ştiind că acei câini nu aveau ce-i face, venea să-şi ia masa zilnic. Păşteau „Poienarii” oi destule, iar pe lângă acestea aveau în grijă şi câteva vaci sterpe, juncani, boi şi chiar cai tineri, neînvăţaţi la ham.Vărarea în munte a vacilor care nu dau lapte şi a cailor se regăseşte la mai toate comunităţile care au păşune comunală. Disperarea „Poienarilor” a atins un punct critic atunci când ursul le-a doborât o vacă. I-a sărit în spate, a prins-o de greabăn şi ia rupt gâtul. Apoi cu o lovitură de gheară a spintecat-o de i-au ieşit măruntaiele. S-a hrănit din leş câteva zile la rând, la doar 500 de metri de stâna lor. Câini lătrau, doară să zică şi ei că latră , iar ursul se îndestula liniştit.

Situaţia era gravă, ciobanii se şi vedeau la întoarcere spre casă doar cu bota şi talanga, aşa că au apelat la noi. Ne-au rugat să venim, careva cu câinii noştri suri să alungăm ursul. Am chemat câinii şi ne-am dus. Când carpatinii noştrii, Cindrel şi Ambrus, au văzut ursul, au fost direct pe el. Ursul s-a ridicat în două picioare şi dădea când după un câine, când după celălalt. Ursul răgea şi se învârtea, iar câinii îl muşcau pe rând. Nu l-au slăbit nicio clipă şi astfel l-au dobândit de l-au scos prin nişte jnepeni pe cealaltă parte a muntelui. Misiunea a fost îndeplinită şi nici n câine nu a fost rănit. Tetea Iustin, tare mândru, a zis: „Ăştia îs câni hotărâţi. Io, noaptea dorm fără cizme în picioare, nu trebe să mă scol din pat să dau curaj la câni, că merg singuri şi ştiu ce au de făcut”.
Imediat după ce au lăsat ursul, carpatinii fiind încă în „turaţie maximă” au luat câinii „Poienarilor” la trântă. S-o dus Cindrel în viteză şi s-o izbit cu pieptul de cel mai mândru câine al lor. O zburat săracu câine prin aer şi când s-o ridicat de jos, o fugit schelălăind. Cindrel ăsta era câine tare, nu l-a învins niciodată niciun alt câine şi a întâlnit mulţi câini de oi la viaţa lui.
„Poienarii”, nevoiţi fiind de împrejurări, au renunţat la stâna lor „permanentă” din bârne şi s-au mutat mai aproape de noi, într-un loc mai deschis, ca să beneficieze de sprijinul „surilor” noştri. Apropierea aceasta a generat situaţii mai puţin plăcute pentru câinii de oi ai „Poienarilor”, datorită faptului că masculilor de carpatin le place să se impună în faţa altor câini. Chiar şi masculii tineri provoacă la luptă alţi masculi cu statut dominant. Chiar dacă iau bătaie la început, după o scurtă vreme iarăşi caută să obţină supremaţia. Nu vor înceta până ce nu reuşesc. Carpatinii noştrii neavând aşa activitate, mai treceau în unele dimineţi părăul ca să le amintească vecinilor cine-i mai tare. Niciunui cioban nu-i place să-i fie „mâncat” câinele lui de un altul străin, dar trebuiau să accepte situaţia, căci beneficiile erau, pe de altă parte, evidente. Mai striga la noi baciul lor, ieşind în uşa stânei cu mânecile suflecate, căci făcea caşul: „Chemaţi mă cânii, că ia, ni se pişă în stână!”. Teritoriul trebuia marcat, statutul trebuia făcut cunoscut, atât câinilor cât şi fiarelor. Mesajul era clar:
„Tinutul ăsta are străjeri de nădejde, iar dacă te avânţi, ne vei cunoaşte. Aici, pe aceste meleaguri suntem noi, ciobăneştii carpatini. Noi «Surii»! Şi suntem mereu la datorie!”

Vasile Iclenzan,
vicepreşedinte chinotehnic al Carpatin Club România